alb sau negru? gresit!

Aprilie 28, 2011 Lasă un comentariu

Usor usor, ajung sa dau dreptate gandurilor ce ma chinuiau candva, care de fapt m-au chinuit mereu si care refuza cu incapatanare sa ma lase in pace. Ce sunt aceste ganduri? Sunt gandurile care in general te fac sa nu uiti sa respiri, sunt gandurile care te fac sa stralucesti in intuneric. Sunt gandurile care ne definesc pe fiecare in parte; fiecare cu gandurile lui. Si de ce ar fi un lucru rau ca le dau dreptate? Nu stiu, dar asa simt. Ca nu e bine.

Si de ce nu e bine?

Pai pentru ca am nevoie de culoare, de „nuanta”. Avem de fapt, nevoie, de nuante in viata. Deja cunoscutul „nu exista doar alb si negru” devine nu doar o firma din neon, ci un panou de aur, ce pluteste in jurul meu. Devine cartea mea de vizita. Daca ma mai intreaba cineva „de ce?” o sa ii raspund la fel cum am raspuns si celorlalti care m-au mai intrebat. Stiu ca o sa fiu criticat si stiu dinainte pentru ce. Asa ca raspund de pe acum, spunand ca nu suprim albul sau negrul. Eu doar admit si existenta culorii. Nu-i asa ca este frumos?

In speranta ca nu m-a inteles nimeni, vreau sa asigur persoanele care ma cunosc cu adevarat ca ma vindec, ca ma doare mai tare decat niciodata, dar ma vindec. Coaja care o sa se formeze pe buba, a inceput sa se inchege. In scurt timp se va intari, apoi ma va manca, ma voi scarpina si pana la final nu va ramane decat o frumusete de cicatrice 🙂

Anunțuri
Categorii:sa purcedem 2.0

cu ocazia…

Aprilie 23, 2011 Lasă un comentariu

Cu ocazia sarbatorilor astea care vin… continuarea aici

Categorii:Uncategorized

AVC

Aprilie 17, 2011 Lasă un comentariu

Voi povesti, despre un om care a suferit un lucru cumplit. Pe langa asta, in urma acelui lucru cumplit s-a si stins.

Acest om este bunica mea. S-a nascut in anul 1940, pe 8 August, intr-un sat care se numea si se mai numeste Negreni, in comuna Stiubieni, judetul Botosani. A avut o copilarie despre care nu am putut niciodata sa imi dau seama daca a fost fericita, deloc fericita sau normala. Cert e ca in acel sat a facut cele 4 clase din invatamantul primar, singurele din toata viata ei. Situatia in care se afla o impinge sa plece de acasa la varsta de 14 ani. Unde a plecat? In lume. Acasa nu era bine, nu era nimic, trebuia sa plece ca sa nu moara de foame. A ajuns la Bucuresti, mai exact in Ilfov, unde a lucrat ba la „Sabaru”, ba la Colectiv… si prin mai multe locuri pe care le-a uitat sau poate ca refuza sa si le mai aduca aminte. Un copil, izbit de viata in plin incerca sa supravietuiasca in jungla. Se casatoreste cu bunicul meu, probabil singura sansa de a reusi in vreun fel in viata. El era cu 13 ani mai mare decat ea. Reusesc impreuna, ei stiu cum, sa formeze o gospodarie sanatoasa. Au avut la un momentdat, 300 de oi. Sincer, ea mereu imi spunea numarul exact, dar eu nu l-am memorat niciodata. 320 si ceva, parca. Cand bunicul meu avea 58 de ani, s-a prapadit. Daca mai traia 2 ani si 1 zi, ar fi putut sa isi tina in brate primul nepot, adica pe mine. Nu a fost asa. Ramasa singura cu gospodaria infloritoare, a reusit sa o managerieze cu o mana de otel. A facut modificari, a construit, a vandut, a facut tot ce a stiut ea mai bine astfel incat sa le fie bine copiilor, mama si unchiul meu si de acum, deja, si nepotilor, eu si sora mea. Dupa revolutie s-a angajat ca femeie de serviciu sau ingrijitoare cum se numeste azi, la Facultatea de Fizica. De aici a iesit la pensie. S-a bucurat de ea aproximativ 20 de ani. A muncit de la 14 ani pana la 60.

Nu vreau sa intru in detalii privind relatia mea cu ea. Nu vreau pentru ca nu ar fi potrivit, dar mai ales, pentru ca imi este rusine de ceea ce am fost eu cu ea. Si mai mult decat ca am ajuns la un punct in care o uram, nu mai zic nimic.

Vreau sa sar la momentul cel mai dureros, momentul in care, din anumite motive, de sanatate, dar nu numai, a lesinat pe strada. A fost dusa cu salvarea la spital. Pana a venit salvarea, 2 baieti, asa cum ne-a spus o florareasa care a vazut totul, au avut grija de ea. Ea avusese un atac vascular. Faza s-a intamplat Vineri. Din motive de „ne aflam in Romania” abia Luni am reusit sa dam de ea. Era la Spitalul Municipal, sedata, zacea pe un pat. Doctorul ne-a asigurat ca nu se va mai face bine niciodata si ne-a zis ca daca vrem sa ne rugam, sa ne rugam sa ramana in starea aceea, dar mai mult ca sigur situatia ei se va agrava. Am fost la ea, dupa ce am iesit de la munca. Nu voi uita niciodata acei ochi mici, luciosi, care ma priveau si care au reusit sa imi transmita o mie de ganduri, o mie de imagini si o mie de amintiri. Dar cel mai mult mi-au transmis cel mai ciudat sentiment simtit vreodata de mine. Am reusit pentru o secunda sa ma pun in locul ei. Si am simtit ce ar fi putut sa simta si ea. Am simtit cum nu mai aveam nicio amintire, cum totul era sters pentru mine. Am simtit ca parca as vrea sa ma misc dar nu puteam. Am simtit ca din cand in cand realizam ce se intamplase cu mine. Si durea atat de tare sa stiu ca eu sunt acolo, inchis in trupul ala care nu mai functiona si as fi vrut sa spun atatea si sa fac atat de multe lucruri. Dar nu mai puteam sa fac nimic. Si am simtit ca stiam ca ala era sfarsitul si ca nimic nu va mai fi niciodata ca inainte. M-am intrebat atunci cat de grav este sa stii ca ai fost candva un om iar acum nu mai esti. M-am intrebat cum o fi sa vezi restul lumii prin niste ochi mici si umezi iar tu sa fii neputincios, sa nu mai poti face nimic si sa accepti sfarsitul. Asta am simtit eu cand s-a uitat la mine. Nu voi sti niciodata ea ce simtea de fapt in momentul acela. Stiu doar (sau de fapt imi doresc sa fie asa) ca ea cand ma privea, stia cine sunt si incerca prin felul acesta sa isi ia ramas bun.

S-a stins o saptamana mai tarziu, la 10 zile dupa primul AVC. La ora 04:15, luni, 21.02.2011, telefonul a sunat de la spital, cu vestea cumplita.

Avea 80 de ani si in vara, pe 8 August ar fi facut 81. A fost un om.

Categorii:Uncategorized

IOCA

Aprilie 15, 2011 Lasă un comentariu

Ioca a fost candva o tara. Oamenii care o populau erau cei mai frumosi, cei mai destepti si cei mai romantici. In tara lor niciodata nu au fost razboaie. Nimeni nu a lovit nici macar cu palma pe vreun Iocarian. Toate tarile din jur ii invidiau pentru ca se descurcau bine, se intelegeau de minune dar cu toate astea nimeni nu a incercat vreodata sa le faca rau. Era foarte frumos sa stai in compania Iocarienilor. Erau amuzanti, dar si seriosi. Te distrai de minune cu ei dar tot de la ei primeai si cele mai folositoare sfaturi. Era si pacat ca cineva sa le faca vreun rau.

Din pacate, din cauze pe care doar ei le vor sti, au ajuns pe cale de disparitie. Se pare ca au existat intre Iocarieni evenimente pe care noi, ceilalti oameni nu le vom intelege niciodata. Cert este ca nu de curand, ultima pereche ramasa in viata a trecut prin ceva inimaginabil de urat. Toata frumusetea, splendoarea, inteligenta, tot amorul si buna dispozitie cu care neamul lor se mandrea… au disparut. Incet incet, cei doi, au ajuns sa nu se mai diferentieze cu mult fata de oamenii de rand. Toata sclipirea pe care au avuto candva acum era stearsa. Nimeni nu stie de ce s-a intamplat asta.

Ma aflu acum in postura de a relata varianta unuia din ultimii doi Iocarieni. Am stat de vorba cu el, la o bere si mi-a povestit ce s-a intamplat. Am fost uimit sa vad un asa exemplu de om, intr-o carciuma infecta, cu o halba de bere in fata. Nici nu mai ziceai ca era un Iocarian.

Mi-a povestit cum s-a intamplat si cum au ajuns ei, cei doi, ultimii in viata, sa se certe si sa se desparta. Din pacate nu va pot spune aceste motive. Sunt atat de complexe incat nici eu nu cred ca le-am inteles cum trebuie. Va pot spune insa ce am simtit cand imi povestea, el, ultimul Iocarian, ce simte.

M-a intrebat daca am fost vreodata sub o cascada. I-am spus ca nu. M-a rugat atunci sa imi imaginez cum toate oceanele de pe pamant s-ar strange intr-o singura cascada. Si m-a rugat sa imi imaginez cum m-as simti daca as sta sub jetul de apa. I-am zis ca nu imi pot imagina. Mi-a zis el: „Te-ai simti ca si cum orice particula din tine s-ar amesteca instantaneu cu apa si apoi ai fi tarat prin aceasta, izbindu-te de pietre. Te-ai simti ca si cum ai fi dezintegrat, vaporizat. Nu ai mai avea forma. Nu ai mai exista de fapt”. Am zis „wow”. El mi-a raspuns ca asta simte in fiecare moment cand isi aduce aminte de ea. Mi-a mai zis apoi ca nu isi imagina ca va ajunge vreodata singur. Nu e invatat sa traiasca singur. Si ce il doare cel mai tare este ca este obligat sa traiasca singur intr-o lume total noua, care culmea, este atat de dura si de rea. Imi spunea ca uneori simte ca nu mai are ce face si ii vine sa renunte la tot. A zis ca are atatea piedici incat nu stie cum sa treaca de ele. A zis ca regreta ca s-a despartit de Iocarianca lui. Si ca nu trebuia sa faca asta, indiferent de orice ar fi fost intre ei. Se simte atat de singur si cand toata lumea il loveste din toate partile, imi spunea ca nici macar nu mai poate sa planga. Nu mai are timp si nici macar unde sa planga. El care a fost invatat ca toata viata lui sa planga pe umarul ei, acum nu stie unde ar putea sa isi verse lacrimile. Cica odata il enervase cineva atat de tare si era atat de suparat incat prin ochii umezi a vazut-o pe ea. Era atat de reala si s-a simtit atat de bine, crezand doar pentru o secunda ca totul este ca inainte. Mi-a zis multe si credeti-ma ca simteam si eu odata cu el durerea lui. Si a fost cumplit sa simt si eu. Pentru ca omul asta nu mai are nimic. A fost invatat sa traiasca langa ea si de fapt, tocmai ca ei erau impreuna, totul din jurul lor se transforma in ceva frumos. Acum nimic nu mai este cum a fost odata. Este ultimul din neamul lui. Nu mai poate sa stea langa nimeni. Ultima lui sansa de a supravietui era ea. Dar acum nici ea nu mai este. Si el e osandit sa traiasca restul vietii lui in durere.

Asta este povestea ultimului Iocarian. Probabil ca cea mai trista poveste pe care eu am auzit-o. Cel mai trist lucru pe care l-am simtit.

Categorii:Uncategorized

Roata bat-o vina

Aprilie 11, 2011 Lasă un comentariu

Vi s-a intamplat vreodata sa simtiti ca „s-a intors roata”?

Mai mult ca sigur. E ceva normal, firesc. Desi totul e la voia intamplarii, ai senzatia ca „cineva” face in asa fel incat si tu sa treci prin ce a trecut celalalt. Bineinteles ca majoritatea… oamenilor, o pun pe seama divinitatii, noroc/ghinion, karma sau cum vreti sa-i mai spuneti. Pentru mine e pura intamplare. E coincidenta. Dar sa nu intru in detalii, asta e o alta poveste.

Faza e ca daca urmaresti ce ti se intampla din punctul asta de vedere (cum ca roata se intoarce) ajungi (sau cel putin eu am ajuns) sa vezi ca e un spectacol fascinant. Si ca sa dau un exemplu, voi povesti urmatoarea:

Se facea ca eram odata, eu si cu o persoana, sa-i spunem Ics (x). Si eu i-am zis lui Ics ceva. Sa zicem ca i-am zis: „Te urasc”. Doar ca eu nu o uram (pe persoana Ics) ci i-am zis ca o urasc pentru ca ea (repet, persoana) sa se supere pe mine si sa ma loveasca. Ciudat, dar aveam nevoie ca ea sa ma loveasca si stiam ca doar daca o sa ii spun ca o urasc, ea ma va lovi. Deci am mintit pentru ca in momentul ala nu o uram. Am avut motivele mele pentru asta. Buun. Trece timpul, se intampla lucruri, ajung sa o si urasc cu adevarat. Ajung in situatia in care devin dependent de loviturile lui Ics. Atat de dependent incat o imploram sa ma loveasca. Ii spuneam ca o urasc, o injuram, o batjocoream, o faceam in toate felurile, doar pentru ca si ea… sa ma urasca. Si ma ura si ea. M-a urat si la un momentdat a incetat sa ma urasca. Dar ghiciti ce? Pe nepusa masa, se trezeste odata sa imi spuna ca ma uraste. Dar mintea. Mintea exact la fel cum am mintit si eu prima data. Motivele insa nu erau aceleasi. Situatia nu era identica. Dar, totusi, asa cum i-am spus eu ca o urasc, desi nu simteam asta, exact la fel si ea mi-a spus acelasi lucru, chiar daca nu simtea asta. Deci roata s-a intors.

Pentru mine asta e un show exceptional. E ceva ce doar viata iti poate oferi. De multe ori e tot ceea ce iti ramane. Daca ai avut ceva frumos doar cu asta ramai. Cu amintirea celor doua situatii: cand ai fost sus si cand ai fost jos. Si cum de cele mai multe ori partea de jos e cea ma recenta, tinzi sa uiti momentele cand ai fost sus. Momentele cu adevarat frumoase. Asta e farmecul „rotii”.

 

Ics, daca vei citi vreodata, sa stii ca de la tine am mancat cea mai crunta bataie si pentru asta te voi uri mereu.

Categorii:povesti

don’t do it

Aprilie 9, 2011 Lasă un comentariu

O sa incep cu o fraza pe care am citit-o candva, undeva: „Nu exista coincidenta ci doar oameni care fac aceleasi greseli”.

Pe cat de adevarat pe atat de dur. Am simtit-o pe pielea mea de atatea ori. De atatea ori incat am ajuns la concluzia ca sunt incapabil sa invat din greseli. Rad ca un tampit in momentul cand pus in fata situatiei de a refuza sa fac un anumit lucru, pe care l-am mai facut si mi-a facut rau, ei bine, eu tot il fac. Rad pentru ca stiu ca nu trebuie facut dar ma simt atat de bine si stiu ca nu o sa ma opreasca nimic. Si rad si il fac. Bineinteles, acelasi rezultat, dezamagire, durere, regret.

Eu cred ca faptul ca am invatat sa nu regret nimic din ceea ce fac m-a adus aici. La inceput a fost ca o alinare pentru ca daca stiam dinainte ca nu o sa regret, imi asumam riscurile si treceam peste faptul ca aveam sanse invizibile sa reusesc ceea ce imi propuneam. Si incet incet am ajuns sa nu mai regret nimic, iar asta se traduce prin indiferenta, prin imunizarea sentimentului de vina. Vina ce ar trebui sa o simt pentru ca ma autodistrug. Dar nu, totul este galben si frumos 🙂

Voiam sa ajung in alta parte. Anume, acolo unde omul accepta ceea ce in mod normal nu ar accepta, doar pentru a „vedea cum e”. Vorbesc aici de o gramada de persoane din jurul meu care se multumesc doar cu gandul ca o sa le fie bine. Frate, ar trebui sa ai o certitudine ca sa fii atat de linistit 🙂

Multi fac greseli cu voia lor. Stiu riscurile si stiu ce sanse au. Si chiar daca nu au sanse deloc, ei tot se inhama la lucruri care o sa ii arunce in prapastie. De unde atata autodistrugere? Chiar atat de incapabili suntem sa diferentiem raul de bine?

Cum e? „Negru sau Alb” sau „Negru, Alb, Nuanta” ?

Dar asta este o alta poveste 🙂

 

Pana una alta este Sambata seara. M-as duce sa ma autodistrug prin vreun bar pe undeva. Daca as avea si cu cine… 🙂

Categorii:Uncategorized

Sa purcedem, adicatelea

Aprilie 9, 2011 Lasă un comentariu

Mi-am facut blog. Vreau sa scriu. Nu stiu ce o sa iasa. Presimt ca o sa fie mai mult un jurnal… nu conteaza. Vom trai si vom vedea.
Si ca sa incep, am nevoie de ajutor.
Vreau sa imi iau unul din cele 2 produse de mai jos.
Astea adica: 1 si 2

La 1, imi place designul, la 2 imi place performanta.
Nu ma pot decide. Isi da cineva cu parerea?
Sau propune cineva, altceva?

Categorii:Uncategorized