AVC

Voi povesti, despre un om care a suferit un lucru cumplit. Pe langa asta, in urma acelui lucru cumplit s-a si stins.

Acest om este bunica mea. S-a nascut in anul 1940, pe 8 August, intr-un sat care se numea si se mai numeste Negreni, in comuna Stiubieni, judetul Botosani. A avut o copilarie despre care nu am putut niciodata sa imi dau seama daca a fost fericita, deloc fericita sau normala. Cert e ca in acel sat a facut cele 4 clase din invatamantul primar, singurele din toata viata ei. Situatia in care se afla o impinge sa plece de acasa la varsta de 14 ani. Unde a plecat? In lume. Acasa nu era bine, nu era nimic, trebuia sa plece ca sa nu moara de foame. A ajuns la Bucuresti, mai exact in Ilfov, unde a lucrat ba la „Sabaru”, ba la Colectiv… si prin mai multe locuri pe care le-a uitat sau poate ca refuza sa si le mai aduca aminte. Un copil, izbit de viata in plin incerca sa supravietuiasca in jungla. Se casatoreste cu bunicul meu, probabil singura sansa de a reusi in vreun fel in viata. El era cu 13 ani mai mare decat ea. Reusesc impreuna, ei stiu cum, sa formeze o gospodarie sanatoasa. Au avut la un momentdat, 300 de oi. Sincer, ea mereu imi spunea numarul exact, dar eu nu l-am memorat niciodata. 320 si ceva, parca. Cand bunicul meu avea 58 de ani, s-a prapadit. Daca mai traia 2 ani si 1 zi, ar fi putut sa isi tina in brate primul nepot, adica pe mine. Nu a fost asa. Ramasa singura cu gospodaria infloritoare, a reusit sa o managerieze cu o mana de otel. A facut modificari, a construit, a vandut, a facut tot ce a stiut ea mai bine astfel incat sa le fie bine copiilor, mama si unchiul meu si de acum, deja, si nepotilor, eu si sora mea. Dupa revolutie s-a angajat ca femeie de serviciu sau ingrijitoare cum se numeste azi, la Facultatea de Fizica. De aici a iesit la pensie. S-a bucurat de ea aproximativ 20 de ani. A muncit de la 14 ani pana la 60.

Nu vreau sa intru in detalii privind relatia mea cu ea. Nu vreau pentru ca nu ar fi potrivit, dar mai ales, pentru ca imi este rusine de ceea ce am fost eu cu ea. Si mai mult decat ca am ajuns la un punct in care o uram, nu mai zic nimic.

Vreau sa sar la momentul cel mai dureros, momentul in care, din anumite motive, de sanatate, dar nu numai, a lesinat pe strada. A fost dusa cu salvarea la spital. Pana a venit salvarea, 2 baieti, asa cum ne-a spus o florareasa care a vazut totul, au avut grija de ea. Ea avusese un atac vascular. Faza s-a intamplat Vineri. Din motive de „ne aflam in Romania” abia Luni am reusit sa dam de ea. Era la Spitalul Municipal, sedata, zacea pe un pat. Doctorul ne-a asigurat ca nu se va mai face bine niciodata si ne-a zis ca daca vrem sa ne rugam, sa ne rugam sa ramana in starea aceea, dar mai mult ca sigur situatia ei se va agrava. Am fost la ea, dupa ce am iesit de la munca. Nu voi uita niciodata acei ochi mici, luciosi, care ma priveau si care au reusit sa imi transmita o mie de ganduri, o mie de imagini si o mie de amintiri. Dar cel mai mult mi-au transmis cel mai ciudat sentiment simtit vreodata de mine. Am reusit pentru o secunda sa ma pun in locul ei. Si am simtit ce ar fi putut sa simta si ea. Am simtit cum nu mai aveam nicio amintire, cum totul era sters pentru mine. Am simtit ca parca as vrea sa ma misc dar nu puteam. Am simtit ca din cand in cand realizam ce se intamplase cu mine. Si durea atat de tare sa stiu ca eu sunt acolo, inchis in trupul ala care nu mai functiona si as fi vrut sa spun atatea si sa fac atat de multe lucruri. Dar nu mai puteam sa fac nimic. Si am simtit ca stiam ca ala era sfarsitul si ca nimic nu va mai fi niciodata ca inainte. M-am intrebat atunci cat de grav este sa stii ca ai fost candva un om iar acum nu mai esti. M-am intrebat cum o fi sa vezi restul lumii prin niste ochi mici si umezi iar tu sa fii neputincios, sa nu mai poti face nimic si sa accepti sfarsitul. Asta am simtit eu cand s-a uitat la mine. Nu voi sti niciodata ea ce simtea de fapt in momentul acela. Stiu doar (sau de fapt imi doresc sa fie asa) ca ea cand ma privea, stia cine sunt si incerca prin felul acesta sa isi ia ramas bun.

S-a stins o saptamana mai tarziu, la 10 zile dupa primul AVC. La ora 04:15, luni, 21.02.2011, telefonul a sunat de la spital, cu vestea cumplita.

Avea 80 de ani si in vara, pe 8 August ar fi facut 81. A fost un om.

Anunțuri
Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: